Palmele lui Claudiu

Pe Claudiu Tudor îl ştiu de la debutul în Divizia A (fără pretenţii de Ligă şi nume de bere la acea vreme) şi tot de atunci îl aştept să explodeze. Nu credeam c-o va face tot la Ploieşti, un oraş din care valorile locale şi nu numai abia aşteptau să plece. Prietenii ştiu de ce. Ştiu de ce, dar mai ales cum au plecat un Hadnagy sau Paraschiv, pe ultimul, SC FC Petrolul încasând de la Oţelul doar doi juniori (supra)evaluaţi la 10.000 de dolari bucata... Sau cum un fotbalist precum Costel Ilie a ajuns să privească retragerea în ochi după mai bine de un an de procese şi umilinţe.
Claudiu a riscat devreme şi a scăpat de aici, deşi nu cred că Mititelu i se pare un personaj mai agreabil decât Bercea. Şansa (spuneţi-i cum vreţi, Vivi Răchită sau/şi Marian Manea) a făcut însă ca Tudor să revină la Ploieşti şi să mai dea o şansă fotbalului jucat pentru oameni şi pentru obiective mai ambiţioase decât ratarea promovării la mustaţă. Pentru că asta înseamnă, de fapt, victoria FC Ploieşti în faţa SC FC Petrolul. O victorie a celor care vor să joace fotbal împotriva celor care nu mai ştiu cum să-l păcălească. Iar golurile de generic reuşite de Claudiu au întors un meci ce părea pierdut şi au dat greutate unui tricou cu numărul 10 care-şi aştepta fotbalistul capabil să-l îmbrace. "Am dat o palmă ştii tu cui", mi-a spus Claudiu imediat după meci. Eu am numărat două şi cred că vom mai vedea câteva. Campionatul abia a început...